Eseul „Școala cu atitudine”

Locul III

Mihaela Pîslari, clasa a VI-a „B”, 11 ani, IP Liceul Teoretic „Mihai Eminescu”, or. Cimișlia

Într-o zi am nimerit într-o școală stranie - o școală diferită total de cea obișnuită. „Ce-i cu școala asta nouă în locul unde era școala mea veche?”, mă întrebam eu. Acolo copiii erau respectuoși, nici unul nu încerca să te jignească, se apreciau după atitudine, nu după volumul de cunoștințe pe care îl posedau. Mi se părea ciudată chestia aceasta. Când colo, cineva îmi atinse umărul stâng - m-am întors și am rămas plăcut surprinsă – era prietena mea, Maria, pe care nu o mai văzusem de cinci ani întregi.

Eu o întrebasem „Ce se întâmplă aici?”, speriată de-a binelea. Ea îmi explică că în locul școlii vechi s-a construit una nouă, școala cu atitudine!

Școală cu atitudine... ciudată chestie..., parcă aș fi dormit vreo 4 ani până acum. Maria mă conduse către panoul de reguli. Dar, ciudat, toate regulile erau bifate; o întrebasem „De ce”? Ea îmi spusese că regulile respectate se bifează. Mă uitasem la panoul cu absențe - acolo figura un punct. Maria mi-a explicat că panoul e pentru absențele din motiv de boală, iar altele nici nu sunt. Iar în gândul meu aceasta însemna că nu-s prea mulți copii în școala aceea.

Pe lângă noi a trecut în goană un cărucior, în care abia îl zărisem pe un copil gârbovit, cu privirea absentă, însoțit de un alt copil, sănătos, pesemne, care părea să fie fericit că-l însoțește. Maria mi-a explicat că copiii cu dizabilități au ca tutore colegii de clasă, care îl însoțesc peste tot, pentru a le satisfice necesitățile, de zi cu zi, pe rând, fără nici o problemă, cât n-ar părea de straniu. De asemenea, copiii care au probleme de asimilare a materiei sau care nu reușesc din probleme de sănătate, sunt luați sub tutela unor elevi mai mari. Eu am făcut ochii mari, a mirare... Eram emoționată... Demult visam să învăț în asemenea școală!

După asta ea îmi prezentase școala, cabinetele, cantina și biblioteca. Sincer să spun, școala era grozavă: copiii erau cuminți și curioși, zburdau pe afară ca niște mielușei, fără a prejudicia pe cineva sau ceva... Eram fascinată de copiii de aici. Comunicau între ei și cu maturii foarte captivați.

Am început să merg și eu în școala nouă împreună cu Maria. Totul era perfect. La recreații vorbeam despre aventurile din trecut și ne susțineam la evaluări sau în cadrul altor evenimente. Pe neobservate, a trecut un an întreg. Ne era trist să ne luăm la revedere de la școală. Dar, din alt punct de vedere, venea vacanța mare și urma să petrecem mult timp împreună: să ne distrăm, să ne bucurăm de viață.

Toate cele trei luni de vară au trecut ca vistul și ca gândul. Într-un moment, am înțeles că ni s-a făcut dor de școală. Cred că m-am maturizat, deoarece am început să apreciez și mai mult școala cu atitudine în care învățam. Acolo vroiam să-mi revăd colegii respectuoși, profesorii zâmbitori cu care învățam jucându-ne și comunicând de la egal la egal.

A venit unu septembrie și a început un nou an școlar. Clasa a șaptea urma să fie un pic mai complexă, dar tot atât de plăcută și plină de viață. Vroiam să -i spun asta Mariei, dar ea parcă intrase în pământ. Am început să o caut disperată, dar de câte ori îi observam făptura parcă himerică și încercam să mă apropii, Maria dispărea. În această agonie stranie am auzit un glas cunoscut. Era mama. Încerca să mă trezească și într-un moment am realizat că acesta era un vis, un vis frumos despre o școală cu atitudine și prietena mea cea mai bună... inexistentă...

Am cuprins-o pe mama cu mult drag și mi s-a părut, într-un moment, că semăna leit cu prietena din vis... „Iată adevărata mea școală cu atitudine! – mama mea”, ea e unica mea speranță că bunul simț încă nu a murit în noi și că binele într-o școală va triumfa dacă mama fiecăruia dintre copii va fi ca mama mea – alăturea mereu – și la bine, și la greu, o adevărată școală a atitudinii!