Eseul „O școală de calitate”, locul II, categoria de vârstă 10-14 ani
Maria Barburoş, IPLT „N. Iorga”, cl a VIII-a „C”
„Homo doctus in se semper divitias habet” – Omul învăţat este prin sine însuşi o avere, ne spune un aforism antic, iar această inestimabilă avere, educaţia, o tezaurizăm, în fond, din şcoală. În ultimele decenii, şcoala a devenit o parte inerentă a vieţii fiecărui cetăţean, cel puţin, de iure, până la 18 ani, iar dorinţa învederată de a o îmbunătăţi persistă. Chiar dacă de multe ori ne inspirăm de la alte ţări, ar trebui să reţinem că fiecare sistem educaţional diferă de la un stat la altul, şi e firesc să fie aşa, or, nu există două regiuni identice sub toate aspectele. Deci, dacă încercăm să facem o schimbare, atunci ea trebuie racordată la nevoile societăţii noastre, să fie neapărat după un model al nostru, nu după cele ale altor ţări.
Prin acest mesaj, profit de dreptul la libera exprimare, susţinând că şcoala nicidecum nu este un „cimitir cu lungi coridoare”, precum o descria George Bacovia, dar nu este nici raiul pe pământ. Şcoala este o a doua casă pentru elevi, însă nu fiecare se trezeşte dimineaţa cu o pofta nestăvilită de a merge să înveţe. Unii, şcoala, o văd ca pe o teroare, ca pe ceva de care nu poţi scăpa,ca pe o preocupare chinuitoare. Dar oare o asemenea părere ar trebui să aibă tânără generaţie, oare pedeapsa, frica ar trebui să stea la baza învăţământului?! Să fie oare frica, obligaţia factorul motivaţional ce face o persoană să înveţe? Se prea poate... Dar nu cred că este cea mai bună opţiune. Or, pofta de a studia, de a descoperi lumea vine din interior, din plăcere, nu din obligaţie.
Eu însămi, una dintre persoanele dornice de a descoperi învăţând cât mai mult, cred că ceea ce studiem la şcoală, doar aparent, pare a fi prea elementar, în fapt, simt uneori că, materiile toate cumulate, „cântăresc” mult prea mult. Şi-atunci mă-ntreb adeseori, ca mulţi alţii: De ce?! Răspunsul meu ar fi că şcolile noastre nu se bazează pe o învăţare eficientă, bine sistematizată, unde să predomine principiul mult (ca şi esenţă), nu multe (ca şi volum). Nu au, zic eu, şcolile noastre programe adaptate la nevoile timpului şi ale elevilor.
Prin urmare, pe de o parte, suntem tentaţi de metodele moderne, interactive, degajate, practicate la activităţile extraşcolare, pe de altă parte, rămânem oarecum constrânşi de cerinţele actualei societăţi moderne să acoperim anumite goluri în dezvoltarea personalităţii noastre. Şi, colac peste pupăză, ajungem seara târziu acasă, respectiv, creierul nu mai funcţionează la maxima-i capacitate, dar temele totuşi trebuie făcute cu responsabilitate, şi, partea cea mai rea, este că trebuie să învăţăm într-un timp scurt, cu o minte obosită la suficient de multe discipline.
Mie îmi place nespus să învăţ, să citesc, dar, în special, în zilele libere, deoarece atunci scopul meu nu este acela de a însuşi temele la cât mai multe materii, ci de a învăţa cât mai mult într-un anumit domeniu. În viziunea mea, învăţarea pe anumite arii ştiinţifice este un lucru foarte important, dar pe care majoritatea şcolilor noastre îl neglijează. Şcoala încearcă să ne livreze cât mai multă informaţie într-un timp cât mai scurt şi, poate ar fi bine, dacă ar şti cum să o facă mai motivant, mai relaxant, mai distractiv chiar. Personal, încerc să-mi dezvolt ambele părţi ale creierului şi cea logică, şi cea creativă. Însă în şcoală se apreciază mai mult partea dreaptă (logică) a creierului. În acest sens, sunt de părerea că experimentele şi, în general, exerciţiile bazate pe practică şi conectate la realitate, ar trebui să stea la baza învăţării ştiinţelor. Totodată, sunt de părerea că artele, care apropo, sunt pe nedrept, considerate mai puţin importante, rămân a fi indispensabile în dezvoltarea unei personalităţi, or, artele, într-un final, merg mână în mână cu ştiinţele, cultivând societăţi prospere. Din acest considerent, optez pentru interdisciplinaritate. Or, matematica, chimia, fizica pot fi abordate foarte distractiv şi pragmatic, iar muzica, desenul, dansul sunt de neconceput fără reguli, … În plus, elevii ar trebui să fie încurajaţi să citească, să vorbească în public, să-şi formuleze critic opinia, să-şi exprime şi să-şi poată susţine politicos ideile, inclusiv, socializând la conferinţe, concursuri, de altfel, organizate cât mai des.
Astăzi, practic toţi sunt obsedaţi de materialism. Oare să nu fi observat maturii, mă mai întreb uneori, că oarecum ne robotizăm, rămânând fără valori şi bune maniere?! Cred cu tărie că printre metodele eficiente de evitare a conflictelor în şcoli, în stradă, în societate, ar fi bine să se regăsească introducerea obligatorie a disciplinei „Bunele maniere”. În plus, elevii să fie învăţaţi să gândească pozitiv, să se axeze pe aspectele, lucrurile bune din jur. Inclusiv, în calitate de reporter-prezentator radio, aş zice că şi mass-media, ar fi bine să promoveze lucrurile frumoase şi infim de puţin cele urâte, ilegale etc., de cele din urmă să se preocupe poliţia. În asemenea condiţii, sunt convinsă, vom creşte, ca şi generaţie, mai manieraţi, mai politicoşi, mai pozitivi, respectiv, va fi în declin şi rata persoanelor care suferă de depresie. Cu certitudine, nu doar eticheta, bunele maniere, dar şi celelalte deprinderi, pe care o persoană cultă ar trebui să le capete în şcoală prin metode interactive, moderne, rămân a fi fundamentale în dezvoltarea umană din mileniul trei.
De formare, uneori, au nevoie şi dascălii noştri. De aceea, aş vedea foarte utile schimburile, mobilităţile academice, interstatale, interculturale, atât pentru profesori, cât şi pentru elevi. Sunt mai mult decât sigură că nu doar noi avem ce învăţa de la semenii noştri de peste hotare, dar şi ei ar putea să înveţe multe lucruri frumoase din cultura ţării noastre. Schimbul de bune practici, zic eu, ne-ar face să conştientizăm frumosul şi valorile de acasă în raport cu cele străine, astfel, din DOR, ar creşte dragostea de neam, de ţară, dar şi responsabilitatea civică.